De cade omul pe cărare, nu caută să se ridice?
De rătăcește drumul drept, nu vrea iar pașii să-și îndrepte?
Dar iată că poporul Meu se-ndepărtează neîncetat,
Și de chemarea Mea cea sfântă rămâne tot împietrit și-nstrăinat.

Ei țin de înșelare strâns și nu voiesc să se întoarcă,
Deși iubirea Mea îi cheamă și brațul Meu îi mai încearcă.
Le vorbesc prin har și îndurare, prin mustrare și prin glas,
Dar ei aleg cărarea largă și nu se-ntorc din al lor pas.

Eu ascult și iau aminte la tot ce spun și tot ce fac,
Dar nu găsesc căință, nici lacrimi pentru-al lor păcat.
Nu zic: „Ce rău am săvârșit? Cum am greșit înaintea Ta?”
Ci fiecare-și vede calea și fuge tot în voia sa.

Ca un cal ce intră-n luptă fără teamă și fără frâu,
Așa se-avântă omul lesne pe drumul ce îl duce-n rău.
Nu cercetează unde merge, nici care-i capătul de drum,
Și uită că doar Dumnezeu îi poate fi liman de-acum.

O, suflete, când cazi ridică-te și vino iar la Domnul tău,
Nu stărui în rătăcire și nu te învoi cu răul greu.
Căci El primește cu iubire pe cel ce vine înapoi,
Și harul Lui aduce pace, iertare și viață pentru noi.